Pe 9 ianuarie 2026, Rusia a lansat o rachetă Oreshnik asupra unei instalații de stocare de gaze naturale din regiunea Lviv, în vestul Ucrainei — la câțiva kilometri de granița cu Polonia și NATO. Ucraina a raportat că racheta a călătorit la o viteză de 13.000 de kilometri pe oră. Putin a declarat anterior că Oreshnik zboară spre țintă la Mach 10, „ca un meteorit”, și este imună la orice sistem de apărare antirachetă.
Lansarea a fost deliberată și calculată: nu doar un atac militar, ci un mesaj politic explicit adresat Occidentului. Rusia demonstra că deține o armă pe care niciun sistem NATO nu o poate intercepta.
Dar ce sunt de fapt armele hipersonice? De ce sunt atât de greu de doborât? Și cine le are?
Ce înseamnă „hipersonic”: mai repede decât sunetul de cinci ori
Definiția tehnică este simplă: armele hipersonice sunt definite ca orice proiectil care călătorește dincolo de Mach 5 — adică de cinci ori mai repede decât viteza sunetului. Aceasta înseamnă aproximativ 6.100 de kilometri pe oră.
Dar viteza singură nu definește revoluția. Rachetele balistice convenționale — cum sunt ICBM-urile nucleare — pot atinge și ele viteze hipersonice în fazele de reintrare în atmosferă. Ceea ce face armele hipersonice cu adevărat revoluționare este combinația dintre viteză și manevrabilitate.
În 2020, armele hipersonice erau salutate ca o tehnologie care schimbă regulile jocului, combinând viteza ridicată a rachetelor balistice cu manevrabilitatea rachetelor de croazieră pentru a evita sistemele de apărare aeriană.
O rachetă balistică convențională urmează o traiectorie previzibilă — ca o minge aruncată în aer, urcă, atinge apogeul și coboară pe o curbă calculabilă. Sistemele de apărare o pot intercepta pentru că știu unde va fi. O armă hipersonică poate schimba direcția în zbor — poate face manevre imprevizibile la viteze extreme — ceea ce face interceptarea aproape imposibilă cu tehnologia actuală.
Cele două tipuri principale: planoare hipersonice și rachete de croazieră hipersonice
Există două categorii principale de arme hipersonice, cu mecanisme fundamental diferite:
Planoarele hipersonice (Hypersonic Glide Vehicles — HGV)
Un planor hipersonic este lansat inițial de o rachetă balistică — exact ca un focos nuclear convențional. Dar în loc să urmeze traiectoria balistică standard, se desprinde de rachetă și planează prin atmosferă la viteze hipersonice, schimbând direcția imprevizibil.
Rusia a introdus Avangard — un planor hipersonic montat pe rachete balistice intercontinentale modificate SS-19. Avangard este capabil să zboare la Mach 27. La această viteză, acoperă 100 de kilometri în mai puțin de 14 secunde.
Rachetele de croazieră hipersonice (Hypersonic Cruise Missiles)
Spre deosebire de planoare, rachetele de croazieră hipersonice sunt propulsate pe toată durata zborului de un motor specializat — în general un scramjet (motor cu reacție supersonică). Zboară la altitudini mai joase decât planoarele și sunt mai mici și mai agile.
Rusia a adăugat la arsenal 3M22 Zircon — o rachetă de croazieră hipersonică propulsată de scramjet, despre care se spune că atinge aproximativ Mach 9.
Cele trei rachete hipersonice rusești: Kinzhal, Zircon și Oreshnik
Rusia deține cel mai bogat și mai testat arsenal hipersonic operațional din lume. Cele trei sisteme principale:
Kinzhal (Pumnalul) — Kinzhal a fost desfășurat de mai multe ori împotriva țintelor din Ucraina. Este lansat din avioane MiG-31K — ceea ce îi extinde raza de acțiune semnificativ față de lansarea de la sol. Atinge viteze de Mach 10 și are o rază de acțiune de circa 2.000 de kilometri. A fost prima armă hipersonică folosită în luptă reală în istoria modernă.
Zircon (Tsirkon) — o rachetă de croazieră hipersonică antinavă, destinată în principal loviturilor maritime. La mijlocul lui februarie 2024, un think tank ucrainean susținut de stat a declarat că a recuperat fragmente dintr-o rachetă Zircon — aceasta a fost considerată prima folosire a Zircon în conflictul din Ucraina.
Oreshnik — cel mai recent și mai avansat sistem. Racheta poate fi echipată cu șase focoase, fiecare purtând propriile sale submuniții care pot fi țintite spre obiective separate. Aceasta înseamnă că o singură lansare poate lovi simultan șase ținte diferite — un multiplicator de forță extraordinar. Putin a descris-o ca „imună la orice sistem de apărare antirachetă existent.”
De ce nu pot fi doborâte: trei provocări fundamentale
Trei factori se combină pentru a face apărarea extrem de dificilă. În primul rând, viteza comprimă dramatic timpul de reacție — un proiectil care călătorește la Mach 8 acoperă 100 de kilometri în mai puțin de 50 de secunde.
Prima provocare — timpul de reacție zero: Un sistem de apărare aeriană convențional, cum este Patriot, are nevoie de timp pentru a detecta, urmări, calcula traiectoria și lansa interceptorul. La Mach 5-10, o armă hipersonică poate parcurge distanța de la detecție la impact în câteva zeci de secunde — uneori mai puțin decât timpul necesar unui operator uman să reacționeze.
A doua provocare — manevrabilitatea imprevizibilă: Spre deosebire de rachetele balistice cu traiectorie calculabilă, armele hipersonice pot schimba direcția în zbor. Un interceptor lansat pe baza traiectoriei calculate poate rata ținta dacă aceasta face o manevră bruscă în ultimele secunde.
A treia provocare — plasma: La viteze extreme, căldura intensă creează un nor de particule supraîncărcate în jurul rachetei — plasmă — care este foarte greu de penetrat de comunicațiile radio normale. O problemă similară există pentru navele spațiale la reintrarea în atmosferă, moment în care comunicațiile sunt întrerupte complet. Aceasta înseamnă că armele hipersonice sunt extrem de greu de urmărit și ghidat pe ultimele faze ale traiectoriei.
Lecțiile din Ucraina: „de neoprit” — adevărat sau exagerat?
Folosirea în luptă continuă a rachetelor Kinzhal de către Rusia în Ucraina a furnizat date fără precedent despre armele hipersonice în condiții reale — și rezultatele sunt mixte.
Viteza și raza de acțiune ale Kinzhal „scad substanțial în timp ce manevrează”, iar racheta devine în cele din urmă vulnerabilă la sistemele de apărare aeriană avansate.
Ucraina a reușit să doborâre rachete Kinzhal cu sistemele Patriot americane — o realizare considerată imposibilă teoretic înainte de conflict. Aceasta a demonstrat că armele hipersonice nu sunt invincibile — dar că apărarea lor necesită sisteme extrem de avansate, reacție extrem de rapidă și o densitate mare de senzori.
Numărul mic de astfel de arme desfășurate, combinat cu interceptările ucrainene reușite, a împiedicat armele hipersonice să joace un rol semnificativ în conflict.
Cu alte cuvinte: Kinzhal a fost doborât. Dar Oreshnik — mai nou, mai rapid, cu șase focoase separate — rămâne o provocare fără răspuns clar din partea apărării occidentale.
Cine mai deține arme hipersonice: China, SUA și cursa globală
Rusia și China au fost pionierii acestei tehnologii, cu multe națiuni urmând să lanseze propriile programe hipersonice și anti-hipersonice.
China — deține cel mai probabil cel mai avansat program hipersonic după Rusia. DF-17 — un planor hipersonic montat pe o rachetă balistică — a fost prezentat la parade militare din 2019. China a testat în 2021 un vehicul hipersonic orbital care a surprins chiar și experții americani de informații — a zburat în jurul Pământului înainte de a-și lovi ținta, demonstrând o capacitate fără precedent.
SUA — SUA „se luptă să ajungă din urmă” deoarece au eșuat să investească în noua tehnologie. Forțele Aeriene americane au anulat programul AGM-183A ARRW după multiple eșecuri de testare — inclusiv defecțiuni ale sistemului de aprindere și probleme de separare — care au întârziat repetat calendarul. Ulterior, programul a primit finanțare nouă. SUA au mai multe programe hipersonice în diverse stadii de dezvoltare, dar niciun sistem operațional desfășurat la scara arsenalului rusesc.
Alte state — Franța, Germania, Japonia, Australia și India au programe hipersonice în desfășurare. Coreea de Nord a testat și ea rachete hipersonice, cu rezultate parțial confirmate.
Apărarea anti-hipersonică: o cursă în desfășurare
Dacă armele hipersonice sunt dificil de interceptat cu tehnologia actuală, răspunsul nu este imposibil — ci costisitor și complicat.
Câteva direcții de apărare sunt explorate:
Interceptarea în faza de lansare — lovirea platformei de lansare (avionul, nava sau vehiculul terestru) înainte ca arma să fie lansată. Riscant și necesită informații în timp real.
Senzori avansați în spațiu — sateliți cu senzori infraroșu capabili să detecteze armele hipersonice din momentul lansării, oferind câteva minute suplimentare de avertizare. SUA investesc masiv în această direcție.
Arme cu energie dirijată — lasere și arme cu microunde capabile să distrugă arme hipersonice la viteze mai mari decât rachetele interceptoare convenționale. Sunt în stadii incipiente de dezvoltare, dar promițătoare pe termen lung.
Interceptoare de nouă generație — sisteme precum americanul Glide Phase Interceptor (GPI), conceput special pentru doborârea planorilor hipersonici în faza de planare.
Ce înseamnă armele hipersonice pentru România
România nu deține arme hipersonice și nu are programe de dezvoltare în acest domeniu. Dar este direct afectată de existența lor în două moduri.
Primul: ca stat NATO pe flancul estic, România se află în raza de acțiune a arsenalului hipersonic rusesc. Rachetele Kinzhal, lansate din avionul MiG-31K de pe teritoriul Rusiei sau al Belarusului, pot atinge România în câteva minute. Sistemele Patriot desfășurate de NATO pe teritoriul românesc oferă o protecție parțială — confirmată de experiența ucraineană cu Kinzhal — dar nu și față de Oreshnik sau Avangard.
Al doilea: România participă la structurile de apărare aeriană NATO și găzduiește componente ale Scutului Antirachetă NATO de la Deveselu — un sistem conceput inițial pentru rachete balistice iraniene, nu pentru planoare hipersonice manevrabile. Adaptarea acestui sistem la noile amenințări hipersonice este o prioritate strategică a alianței.
