„Țara Sfântă” — un nume pe care israelienii și palestinienii îl împărtășesc pentru această regiune iubită de ei — este măruntă în conflict de mai mult de un secol. Când Imperiul Otoman, aflat în declin de mult, s-a prăbușit după Primul Război Mondial, atât evreii, cât și arabii palestinieni se așteptau la un stat în care să-și poată controla în fine propriul destin. Dar de ce o bucată de pământ de mărimea statului Massachusetts a fost promisă la două popoare?
Aceasta este întrebarea centrală a conflictului israeliano-palestinian — și ea explică de ce fiecare soluție propusă timp de 75 de ani a eșuat. Nu există un vinovat simplu, un agresor unic sau o dată de start convenabilă de la care să poți spune „totul a început de aici.” Există două popoare cu revendicări istorice, religioase și politice legitime asupra aceluiași teritoriu mic — și o lungă serie de decizii, războaie și oportunități ratate care au transformat revendicările în sânge.
Rădăcinile: sionism, arabism și o promisiune imposibilă
Conflictul îşi are originea în rivalitatea dintre mișcările naţionale evreiești și arabe în Palestina în perioada mandatului britanic din anii 1920-1948.
Mișcarea Sionistă — apărută în a doua jumătate a secolului XIX în Europa, ca răspuns la antisemitismul persistent și la pogromurile care ucideau mii de evrei în Rusia și Europa de Est. Sionismul susținea că evreii nu vor fi niciodată în siguranță ca minoritate printre alte popoare și că singura soluție este crearea unui stat evreu. Palestina — „Țara lui Israel” în tradiția biblică, locul în care regnase regatul lui David și al lui Solomon — era destinația naturală, chiar dacă după secole de diasporă, populația sa era majoritar arabă musulmană și creștină.
Mișcarea Arabă Palestiniană — arabii care trăiau în Palestina se considerau băștinași cu drept legitim la autodeterminare — la fel ca orice alt popor care obținuse sau căuta independența după prăbușirea Imperiului Otoman. Ei vedeau imigrația evreiască din Europa nu ca pe o întoarcere a unui popor la patria sa, ci ca pe o colonizare a pământului lor.
Marea Britanie — care deținea mandatul asupra Palestinei după Primul Război Mondial — a alimentat conflictul prin promisiuni contradictorii. Declarația Balfour din 1917 promitea sprijinul britanic pentru „înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu.” Dar britanicii promiseseră simultan arabilor o mai mare autonomie în schimbul sprijinului lor în timpul Primului Război Mondial.
Două promisiuni, două popoare, un singur pământ.
1948: Nakba, Independența și primul război
În mișcarea naționalistă evreiască Sionist, alimentată de persecuția antisemită, a încurajat evreii europeni să se mute în Palestina, cu scopul de a stabili o națiune evreiască pe pământul pe care îl considerau teritoriul lor istoric. După cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales după ororile Holocaustului, evreii europeni au migrat în masă spre Palestina.
ONU a propus în noiembrie 1947 un Plan de Partajare: un stat evreiesc și un stat arab, cu Ierusalimul sub administrare internațională. Evreii au acceptat planul — deși cu rezerve față de frontiere. Arabii palestinieni și statele arabe vecine l-au respins, considerând că ONU nu avea dreptul să împartă un teritoriu fără consultarea majorității populației sale.
Pe 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic, David Ben-Gurion a proclamat înființarea Statului Israel. A doua zi, armatele Egiptului, Siriei, Iordaniei, Irakului și Libanului au invadat noul stat.
Israelul a câștigat războiul. A câștigat mai mult teritoriu decât prevedea Planul de Partajare. Și în cursul conflictului, s-a petrecut ceea ce palestinienii numesc Nakba — Catastrofa.
De-a lungul Războiului Arab-Israelian din 1948, cel puțin șapte sute de mii de refugiați palestinieni și-au abandonat casele în exodul cunoscut palestinienilor ca nakba (în arabă „catastrofă”). Israel a câștigat războiul, păstrând teritoriul prevăzut de ONU și cucerind unele zone destinate imaginatului viitor stat palestinian. Israel obține controlul asupra Ierusalimului de Vest, Egipt obține Fâșia Gaza, iar Iordania obține Cisiordania și Ierusalimul de Est, inclusiv Orașul Vechi cu istoricul cartier evreiesc al său. În 1948, Adunarea Generală a ONU adoptă Rezoluția 194, care cere repatrierea refugiaților palestinieni.
Cei 700.000 de refugiați palestinieni — și descendenții lor, acum circa 5,9 milioane înregistrați la UNRWA — reprezintă „problema refugiaților”, unul dintre nodurile gordiene ale conflictului. Palestinienii revendică „dreptul la întoarcere.” Israelul refuză, argumentând că acceptarea ar produce o majoritate arabă care ar distruge caracterul evreiesc al statului.
1967: Războiul de Șase Zile și ocuparea teritoriilor
Conflictul a intrat într-o nouă fază în iunie 1967, când Israelul a lansat un atac preventiv împotriva Egiptului, Siriei și Iordaniei, după ce acestea mobilizaseră forțe militare la frontiere și Egipt blocase un port israelian cheie.
Războiul de Șase Zile (1967) a adus ulterior Cisiordania și Fâșia Gaza sub ocupație militară israeliană.
În șase zile, Israel a capturat Sinai și Gaza de la Egipt, Cisiordania și Ierusalimul de Est de la Iordania și Înălțimile Golan de la Siria. A triplat teritoriul aflat sub controlul său.
Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate ONU din 1967 a formulat principiile unei păci juste și durabile, inclusiv retragerea israeliană din teritoriile ocupate în conflict, o soluție justă a problemei refugiaților și încetarea tuturor revendicărilor sau stărilor de beligeranță. Israelul a acceptat rezoluția cu interpretarea că trebuie să se retragă „din teritorii” (nu din toate teritoriile). Arabii au insistat că înseamnă retragere completă. Ambiguitatea acestei formulări a alimentat decade de dispute diplomatice.
Ocuparea Cisiordaniei și Gazei a creat dilema fundamentală cu care Israelul se confruntă și astăzi: cum să mențină securitatea unui stat evreiesc democratic atunci când controlează milioane de palestinieni care nu sunt cetățeni și nu au drepturi egale?
1973 și 1978: Yom Kippur și primul acord de pace
În ciuda vastelor teritorii cucerite de Israel în 1967, nu a existat niciun acord de pace cuprinzător. Războiul de Yom Kippur din 1973.
Egipt și Siria au lansat un atac surpriză în ziua sfântă evreiască Yom Kippur în octombrie 1973. După lupte grele, Israel a respins atacul. Dar șocul a demonstrat că Israel nu era invulnerabil — și a deschis calea pentru prima pace arabă-israeliană.
Acordurile de la Camp David din 1978, negociate de Anwar Sadat al Egiptului și Menachem Begin al Israelului, mediate de Jimmy Carter, au produs un tratat de pace în 1979. Egipt a devenit prima țară arabă care a recunoscut oficial Israelul — în schimbul retragerii israeliene din Peninsula Sinai.
Sadat a plătit cu viața — a fost asasinat în 1981 de extremiști islamici care îl considerau trădător.
Acordul cu Egipt a scos cea mai mare armată arabă din conflictul cu Israelul — o schimbare strategică majoră. Dar nu a rezolvat chestiunea palestiniană.
Intifada, OLP și procesul de pace de la Oslo
Intifada I (1987-1993) — o revoltă palestiniană spontană în Cisiordania și Gaza, caracterizată de proteste masive, greve generale și ciocniri cu forțele israeliene. Copii aruncau cu pietre în tancuri — imaginile au șocat lumea și au demonstrat că statusul quo al ocupației era nesustenabil.
Revolta a împins ambele tabere spre negocieri. Acordurile de la Oslo (1993) — negociate în secret în Norvegia între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) condusă de Yasser Arafat — au reprezentat momentul cel mai aproape de pace din întregul conflict.
OLP a recunoscut dreptul Israelului de a exista. Israelul a recunoscut OLP ca reprezentant legitim al palestinienilor. Palestinienii aveau să primească autonomie progresivă — mai întâi în Gaza și Ierihon, ulterior în toată Cisiordania — urmând ca statutul final să fie negociat într-un acord de pace complet.
Oslo a eșuat. De ce?
Câteva motive: extremiștii de pe ambele tabere s-au opus — premierul israelian Yitzhak Rabin a fost asasinat de un extremist israelian în 1995. Construcția de colonii evreiești în Cisiordania a continuat, erodând teritoriul destinat statului palestinian. Negocierile finale de la Camp David din 2000 s-au prăbușit — cu dispute despre Ierusalimul de Est, frontiere și dreptul de întoarcere al refugiaților. Ambele tabere se acuză reciproc de eșecul summit-ului din 2000.
Intifada II (2000-2005) — mult mai violentă decât prima, cu atacuri cu bombe sinucigașe în autobuze și restaurante israeliene, cu operațiuni militare israeliene majore în Cisiordania. Mii de morți de ambele părți.
Separarea Gaza-Cisiordania: Hamas vs. Fatah
Un element crucial pentru înțelegerea conflictului din 2023-2026 este separarea politică între Gaza și Cisiordania, care a apărut în 2007.
Hamas — Mișcarea de Rezistență Islamică — a câștigat alegerile parlamentare palestiniene din 2006 cu o majoritate surprinzătoare. Israelul, SUA și UE au refuzat să recunoască guvernul Hamas, impunând blocada Gazei. În 2007, după lupte interne violente, Hamas a preluat controlul complet al Gazei, expulzând forțele Fatah (partidul lui Mahmoud Abbas). Cisiordania a rămas sub controlul Autorității Palestiniene conduse de Fatah.
Din acel moment, palestinienii sunt conduși de două entități politice distincte și rivale — Hamas în Gaza, Fatah/Autoritatea Palestiniană în Cisiordania — care nu colaborează și au viziuni incompatibile despre cum să negocieze cu Israelul (sau dacă să negocieze deloc).
Aceasta a complicat fundamental orice perspectivă de pace: cu cine negociezi un stat palestinesc atunci când palestinienii nu au o conducere unificată?
Blocada Gazei: 18 ani de izolare
Blocada israeliană (și parțial egipteană) a Fâșiei Gaza a început în 2007, ca răspuns la preluarea puterii de către Hamas. Toate intrările și ieșirile din Gaza — mărfuri, persoane, energie — sunt controlate de Israel, cu excepția trecerii Rafah spre Egipt.
Gaza — o fâșie de teren de 365 de kilometri pătrați cu 2,3 milioane de locuitori — este una dintre cele mai dens populate zone de pe pământ. Blocada a restricționat accesul la materiale de construcție, echipamente medicale, alimente și bunuri de larg consum. Rata șomajului în Gaza depășea 45% înainte de 7 octombrie 2023.
Israelul justifică blocada ca măsură de securitate necesară pentru a preveni importul de arme de către Hamas. Organizațiile umanitare și ONU consideră că blocada constituie o pedeapsă colectivă a populației civile, interzisă de dreptul internațional umanitar.
7 octombrie 2023: atacul care a schimbat tot
Pe 7 octombrie 2023, Hamas a lansat cel mai mare atac terorist din istoria Israelului: circa 3.000 de luptători au depășit barierele de securitate, au lovit 22 de comunități israeliene și au ucis circa 1.200 de persoane — în majoritate civili, inclusiv mulți tineri la un festival de muzică. Circa 251 de ostatici au fost luați în Gaza.
Atacul a șocat Israelul la un nivel fundamental — nu doar ca act de violență, ci ca demonstrație că „cea mai bună” apărare din regiune putea fi penetrată. Israelul a declarat stare de război și a lansat o campanie militară masivă în Gaza.
Bilanțul campaniei militare israeliene din Gaza până la sfârșitul anului 2025: peste 60.000 de palestinieni uciși (conform datelor din 2026), dintre care o proporție semnificativă civili, inclusiv zeci de mii de femei și copii. Infrastructura Gazei a fost în mare parte distrusă. Pe 22 august 2025, comitetul de revizuire a IPC a confirmat că foametea se producea în Governoratul Gaza.
Acordul de dezarmare din 2026: pace sau amânare?
Armistițiul din octombrie 2025 — mediat de Qatar, Egipt și SUA — a oprit luptele majore. Câteva luni mai târziu, în iulie 2026, Trump a anunțat un acord „istoric” pentru dezarmarea completă a Hamas.
Dar acordul este plin de semne de întrebare. Hamas acceptă dezarmarea — dar condiționat de retragerea israeliană. Israelul cere garanții concrete că Hamas va dezarma efectiv înainte de orice retragere. Israelul nu a confirmat oficial acordul. Procesul de dezarmare ar dura 200-350 de zile. Forța internațională de stabilizare care ar trebui să înlocuiască armata israeliană în Gaza nu a fost încă constituită.
De ce nu există pace: cinci obstacole fundamentale
Primul obstacol — Ierusalimul: Ambele popoare revendică Ierusalimul ca capitală. Israelul controlează toată orașul din 1967 și l-a proclamat capitală unificată. Palestinienii revendică Ierusalimul de Est — inclusiv Orașul Vechi cu locurile sfinte ale islamului, creștinismului și iudaismului — ca viitoare capitală a statului palestinian. Niciun lider israelian nu poate accepta public împărțirea Ierusalimului; niciun lider palestinian nu poate accepta public renunțarea la Ierusalimul de Est.
Al doilea obstacol — refugiații: Circa 5,9 milioane de refugiați palestinieni înregistrați la UNRWA revendică dreptul de întoarcere în locurile din care au fugit sau au fost expulzați în 1948. Israelul refuză categoric — o întoarcere în masă ar crea o majoritate arabă și ar transforma caracterul evreiesc al statului. Nicio soluție care satisface ambele tabere nu a fost găsită.
Al treilea obstacol — coloniile: Israel a construit zeci de colonii evreiești în Cisiordania și Ierusalimul de Est — cu o populație de circa 700.000 de persoane în 2024. Coloniile sunt considerate ilegale de dreptul internațional. Dar mutarea sau desființarea lor este practic și politic aproape imposibilă pentru orice guvern israelian — colonii sunt o bază electorală masivă a dreptei israeliene.
Al patrulea obstacol — securitatea: Israelul insistă că orice stat palestinian trebuie să fie demilitarizat și că Israelul trebuie să aibă drepturi de supraveghere și intervenție pentru a preveni atacuri. Palestinienii insistă că un stat care nu controlează propria securitate nu este un stat real. Aceste poziții sunt, deocamdată, incompatibile.
Al cincilea obstacol — reprezentarea palestiniană: Cu Hamas în Gaza și Fatah în Cisiordania, nu există o conducere palestiniană unificată cu care să negociezi un acord comprehensiv. Orice acord semnat de Autoritatea Palestiniană ar fi refuzat de Hamas — și vice-versa.
Solucția cu două state: mort sau viu?
Soluția cu două state — un stat israelian și un stat palestinian, coexistând pașnic, cu frontiere negociate și Ierusalimul ca capitală pentru ambele — a fost viziunea dominantă a diplomației internaționale timp de 30 de ani.
Astăzi, cei mai mulți analiști o consideră din ce în ce mai dificilă sau imposibil de implementat în practică — din cauza expansiunii coloniilor, a polarizării politice israeliene și a fragmentării conducerii palestiniene.
Alternativele propuse — un stat unic binațional, o confederație, un stat palestinian fără unele zone colonizate — au susținători și critici, dar niciuna nu a câștigat suficient sprijin politic pentru a deveni o politică oficială.
Ce înseamnă conflictul israeliano-palestinian pentru România
România menține relații diplomatice atât cu Israelul, cât și cu Autoritatea Palestiniană. A votat în forumuri internaționale pentru soluția cu două state, menținând o poziție echilibrată față de un conflict în care simpla luare a unei poziții ferme poate genera consecințe diplomatice.
Conflictul israeliano-palestinian afectează România indirect prin mai multe căi: prin dinamica relației transatlantice (SUA, principalul aliat al României, este și principalul aliat al Israelului), prin comerțul regional (România exportă în Israel și în țări arabe), și prin contribuțiile la misiunile ONU de menținere a păcii în Orientul Mijlociu, la care militari români au participat.
Surse: Britannica, Deccan Herald
