Asumpțiile de stabilitate nesfârșită se dovedesc acum din ce în ce mai iluzorii, în special dat fiind testele severe pe care le-au suferit în ultimii ani, într-un mediu de tensiuni geopolitice inflamate și rivalitate între marile puteri, înarmarea sistemului financiar global și gravitatea șocurilor cauzate de pandemia globală COVID. Cu aceste teste administrate unul aproape imediat după celălalt, lacunele și vulnerabilitățile lumii globalizate au devenit dureros de expuse. Și în 2026, liderii recunosc acum în cele din urmă acest lucru.
Aceasta este starea globalizării în august 2026: un sistem care a definit economia mondială timp de patru decenii este atacat simultan din est și din vest, din stânga și din dreapta, de state bogate și de state sărace. Tarife americane de 10-12,5% pe 60 de țări. BRICS construiește sisteme de plăți alternative dolarului. Arabia Saudită vinde petrol Chinei în yuani. Flota fantomă rusă ocolește sancțiunile occidentale. Și companiile globale mută fabricile din China în Vietnam, India sau chiar înapoi acasă.
Ce este globalizarea? Ce a realizat? De ce este atacată? Și ce vine după ea?
Ce este globalizarea: definiția simplă
Globalizarea poate fi definită ca procesul prin care bunurile, serviciile, capitalul, tehnologia, cunoașterea și ideile sunt diseminate rapid în întreaga lume. Cu alte cuvinte, globalizarea constituie o rețea complexă de interconectare, interacțiune și interdependență a tuturor și a tot, în care distanța de timp și spațiu dintre oameni a devenit din ce în ce mai nesemnificativă. Facilitează mobilitatea globală rapidă și fără obstacole a oamenilor, capitalului, tehnologiei, bunurilor și serviciilor.
Tradus simplu: globalizarea este procesul prin care lumea a devenit un singur mare sistem economic și cultural interconectat. O fabrică din Bangladesh produce tricouri vândute în România. Un call center din India rezolvă probleme pentru clienți americani. Un algoritm scris de un programator român rulează pe servere din Singapore. Un telefon Samsung conține cipuri taiwaneze, camere japoneze, baterii coreene și software american.
Globalizarea este procesul prin care economiile, culturile și societățile din întreaga lume devin din ce în ce mai conectate și interdependente. Este determinată de comerț, investiții, tehnologie și mișcarea oamenilor. Bunuri produse într-o țară sunt vândute în alta. Capitalul circulă instantaneu peste granițe.
Istoria globalizării: patru valuri în 150 de ani
Globalizarea nu a apărut brusc în anii 1990. Este un proces cu cicluri — perioade de integrare crescândă urmate de perioade de dezintegrare.
Prima globalizare (1870-1914) — comerțul internațional ca proporție din PIB-ul mondial a atins în 1913 niveluri care nu vor fi revăzute până în anii 1970. Vapoarele cu abur, căile ferate și telegraful au conectat continentele. Imperiile britanice, franceze și germane au creat piețe globale. Această primă val de globalizare a luat sfârșit tragic odată cu Primul Război Mondial, eliminând orice „poduri” proverbiale și ducând la o eră de protecționism intens și deglobalizare.
Deglobalizarea interbelică (1914-1945) — Primul Război Mondial, Marea Depresiune și al Doilea Război Mondial au fragmentat radical economia mondială. Tarife ridicate, devalorizări competitive ale monedelor, blocuri comerciale exclusive — toate au contribuit la o perioadă de retragerism economic care a agravat crizele politice.
A doua globalizare (1945-1990) — reconstrucția postbelică sub conducerea americană a creat instituțiile globalizării moderne: FMI, Banca Mondială, GATT (precursorul OMC). Comerțul internațional a crescut mai rapid decât PIB-ul mondial timp de decenii. Dar această globalizare era parțială — blocul sovietic și China maoistă rămâneau în afara sistemului.
Hiperglobalizarea (1990-2016) — prăbușirea URSS, aderarea Chinei la OMC în 2001 și revoluția digitală au produs cea mai rapidă și mai profundă integrare economică din istoria omenirii. O fabrică în Vietnam face bunuri vândute în supermarketurile americane. O echipă de software din India construiește aplicații folosite de europeni. Lanțurile de aprovizionare globale au optimizat producția la nivel planetar — fiecare component fabricat acolo unde costurile erau cel mai mici.
Ce a realizat globalizarea: bilanțul pozitiv
Globalizarea a scos sute de milioane din sărăcie — și a deplasat milioane de lucrători din economiile avansate. Este una dintre forțele definitorii ale lumii moderne.
Bilanțul pozitiv al globalizării este real și semnificativ:
Reducerea sărăciei la scară istorică — integrarea economiilor în curs de dezvoltare în comerțul global a fost cea mai puternică forță de reducere a sărăciei din istoria modernă. China singură a scos sute de milioane din sărăcia extremă prin creșterea condusă de exporturi din anii 1980 încoace. Rata sărăciei extreme globale a scăzut de la 36% în 1990 la sub 10% în 2015 — o realizare fără precedent în istoria umană.
Prețuri mai mici pentru consumatori — globalizarea a menținut prețurile bunuri de consum — electronice, îmbrăcăminte, produse alimentare procesate — la niveluri mult mai scăzute decât dacă ar fi fost produse local. Televizorul, telefonul și hainele pe care le cumperi astăzi costă în termeni reali o fracțiune din ce costau în 1990.
Transferul de tehnologie și cunoaștere — globalizarea a accelerat difuziunea tehnologiei și a inovației. O descoperire medicală în SUA ajunge rapid în spitalele din România. Un software open-source scris în Finlanda este folosit de programatori din India. Internetul — cel mai globalizat instrument din istorie — a democratizat accesul la cunoaștere.
Creșterea economică globală — integrarea piețelor a permis economii de scară, specializare și eficiență care au contribuit la cea mai lungă perioadă de creștere economică globală din istoria modernă.
De ce este atacată globalizarea: bilanțul negativ
Globalizarea a scos sute de milioane din sărăcie — și a deplasat milioane de lucrători din economiile avansate. Ea este atacată în primul rând pentru că beneficiile și costurile sale au fost distribuite inegal. Lucrătorii din comunitățile manufacturiere ale economiilor avansate au suportat o mare parte din costuri sub formă de locuri de muncă pierdute și salarii stagnante, în timp ce câștigurile — prețuri mai mici la consum, profituri corporative mai mari — au mers disproporționat la consumatori și acționari.
Aceasta este sursa politică a atacului asupra globalizării: nu că nu a funcționat, ci că a funcționat inegal. A creat câștigători și perdanți — și pierderile s-au concentrat geografic și demografic în moduri care au alimentat populismul politic.
În Statele Unite, globalizarea a creat două comunități antagonice: una care a beneficiat de ea datorită educației și veniturilor superioare, alta care a suferit din cauza lipsei ambelor.
Orașele universitare americane — cu populații educate care lucrau în tehnologie, finanțe și servicii — au câștigat din globalizare. Orașele industriale — Detroit, Pittsburgh, Youngstown — au pierdut fabrici și locuri de muncă în valuri succesive, fără compensații sau reconversie suficientă. Donald Trump a câștigat alegerile din 2016 și 2024 în mare parte pe votul acestor comunități pierdute.
Același tipar s-a repetat în Europa. Industriile tradiționale din nordul Angliei, nordul Franței, vestul Germaniei au pierdut competiția cu producătorii asiatici. Brexit, Marine Le Pen, Alternative für Deutschland — toate sunt parțial manifestări politice ale acestor pierderi economice.
Cine atacă globalizarea și de ce
Trump și tarifele americane — tendința recentă spre deglobalizare este determinată în principal de instabilitățile geopolitice actuale. Un exemplu este politica comercială „America First” adoptată de SUA sub președintele Trump. Ea se centrează pe prioritatea națională, ridicând tarife pe bunurile străine și renegociind acordurile existente. Pe măsură ce SUA s-au retras din angajamentul multilateral, lanțurile de aprovizionare au fost perturbate și alianțele pe termen lung au fost strânse.
Tarifele americane din iulie 2026 — 10-12,5% pe importuri din 60 de țări — reprezintă cel mai extins val de protecționism american din 1930 încoace. Logica: aduce locurile de muncă acasă, reduce dependența de China, forțează partenerii comerciali să ofere condiții mai echitabile.
BRICS și dedolarizarea — din cealaltă direcție, BRICS atacă globalizarea în forma sa actuală — dominată de dolar, de instituțiile de la Washington (FMI, Banca Mondială) și de regulile stabilite de Occident. Construiesc alternative: sisteme de plăți în monede locale, o bancă de dezvoltare fără condiționalitate și o alianță diplomatică care respinge „ordinea bazată pe reguli” pe care Occidentul o promovează.
Lanțurile de aprovizionare dezechilibrate — lecția COVID — Deglobalizarea marchează o schimbare structurală de la lanțurile de aprovizionare global interconectate la producție regionalizată, determinată de tensiunile geopolitice, politicile protecționiste și lecțiile din pandemia COVID-19, care au expus vulnerabilitățile în supradependența de rețelele internaționale de aprovizionare.
Pandemia din 2020 a demonstrat că lanțurile de aprovizionare globale optimizate pentru eficiență sunt fragile în fața șocurilor. Lipsa de măști medicale în SUA și Europa în primele luni — pentru că toate se produceau în China — a ilustrat dramatic pericolul dependenței exclusive de o singură sursă globală.
Războaiele — invazia Rusiei în Ucraina în 2022 a cauzat un șoc brusc stabilității politice și economice a Europei de Est, perturbând comerțul, economia și fluxurile energetice ale regiunii. Aceasta a dus la o reorientare sporită pe securitatea energetică și o potențială retragere din globalizare pe măsură ce țările privesc înăuntru pentru a prioritiza reziliența domestică față de comerțul internațional.
Conflictul din Iran 2026 a adăugat un nou strat: blocada Hormuz a demonstrat că rutele comerciale globale pot fi întrerupte unilateral de un actor regional. Asigurarea lanțurilor de aprovizionare energetice a devenit o prioritate de securitate națională, nu o chestiune de optimizare economică.
Nu deglobalizare, ci „reglobalizare”: ce se schimbă de fapt
O nuanță importantă: nu este o deglobalizare completă. Comerțul global a intrat într-o nouă fază după decenii de globalizare. În ciuda narațiunilor de „deglobalizare”, comerțul global a continuat să se extindă și a atins niveluri record în ultimii ani, chiar dacă tensiunile geopolitice, pandemiile și războaiele au perturbat lanțul global de valori. Ceea ce pare să se schimbe nu este nivelul integrării globale, ci arhitectura sa. Recentele schimbări de politică comercială ale SUA au declanșat o transformare structurală a lanțurilor de aprovizionare și fluxurilor comerciale globale, de la optimizarea pură a costurilor la reziliența strategică — o tranziție mai bine descrisă ca „reglobalizare” decât deglobalizare.
Cu alte cuvinte: lumea nu devine mai puțin comercializată — devine mai puțin integrată în jurul unui singur sistem. În locul unui sistem global unitar optimizat pentru eficiență, apare o arhitectură mai fragmentată, organizată pe blocuri geopolitice, cu accent pe reziliență și securitate față de eficiență pură.
Este mai bine să înțelegem chestiunea ca pe una de echilibru între forțele globalizante și deglobalizante. Ar fi greșit să spunem că lumea se află definitiv într-o perioadă de deglobalizare. Fenomene precum pandemia COVID-19, crima internațională și schimbările climatice demonstrează relevanța continuă a colaborării și interconectivității globale. Este mai bine să înțelegem chestiunea ca pe una de echilibru între forțele globalizante și deglobalizante.
„Friendshoring”: noua logică a lanțurilor de aprovizionare
Un termen nou a apărut în vocabularul economic global: „friendshoring” — relocarea producției din China sau alte state considerare riscante nu acasă (reshoring), ci în țări aliante sau neutre de încredere (Vietnam, India, Mexic, Polonia, România).
Aceasta este noua logică: nu maximizarea eficienței, ci maximizarea rezilienței în cadrul unor rețele de încredere politică.
India a absorbit o parte din producția care a plecat din China. Vietnam a devenit un hub major pentru electronice. Mexicul beneficiază de relocarea producției aproape de piața americană. Polonia și România beneficiază de relocarea producției europene din Asia spre apropierea de piețele de consum europene.
Fragmentarea globală crește riscurile de securitate percepute și pericolul perturbării lanțurilor de aprovizionare externe. Prin urmare, guvernele tind să crească cheltuielile pentru a păstra soliditatea internă și economică, favorizând campionii naționali în sectoare strategice precum apărarea, securitatea cibernetică, automatizarea industrială și producția domestică pentru a limita dependența de furnizorii externi. De exemplu, cheltuielile globale de apărare sunt așteptate să atingă 2,6 trilioane de dolari până la sfârșitul lui 2026, în creștere cu 8% față de anul precedent.
Câștigătorii și perdanții noii arhitecturi globale
Câștigători potențiali ai reglobalizării: India — care beneficiază de relocarea producției din China și de statutul de alternativă geopolitică; Vietnam, Mexic, Polonia — hub-uri de producție în blocuri comerciale prietene; sectoarele de apărare și securitate energetică — care primesc investiții masive; agricultorii din țările mari exportatoare — pentru că fragmentarea lanțurilor de aprovizionare alimentare creează volatilitate și prețuri mai ridicate.
Perdanți potențiali: Consumatorii din toată lumea — tarife și fragmentarea lanțurilor de aprovizionare cresc prețurile la bunuri de consum; țările în curs de dezvoltare care depindeau de exporturi globale pentru creștere economică; companiile multinaționale care trebuie să duplice lanțuri de aprovizionare costisitoare pentru fiecare bloc comercial; economia globală în ansamblu — FMI estimează că fragmentarea completă ar putea costa 2-3% din PIB mondial.
Ce înseamnă toate acestea pentru România
România se află într-o poziție interesantă în această tranziție globală. Ca stat UE și NATO, este parte a blocului occidental — și beneficiază de „friendshoring”: companii care relocă producția din Asia spre Europa aleg uneori România pentru costurile competitive și apartenența la piața unică europeană.
Sectoarele automotive, IT și outsourcing din România au beneficiat direct de tendințele de relocare. Dar România depinde și de comerțul global: exportă bunuri și servicii pe piețe globale și importă materii prime, energie și componente care urmează rute comerciale globale.
Cel mai important impact al noii arhitecturi globale pentru România este energetic: tranziția spre surse de energie mai locale și mai sigure — inclusiv gazele din Marea Neagră și energia nucleară de la Cernavodă — este parțial o reacție la vulnerabilitățile expuse de dependența de gazul rusesc și de petrolul iranian.
Surse: World Economic Forum, Chatham House
