În vara anului 2026, Iranul se află în război cu Statele Unite. Houthi din Yemen — susținuți de Iran — atacă tancheri saudiți în Marea Roșie și amenință să blocheze exporturile de petrol ale Arabiei Saudite. Arabia Saudită lovește împreună cu SUA miliții pro-iraniene din Irak. Rivalitatea dintre Riad și Teheran — care durase decenii ca un conflict rece, purtat prin intermediari — s-a transformat brusc în ceva mult mai aproape de un conflict direct.
Cum s-a ajuns aici? De ce două țări musulmane, cu aceeași limbă religioasă — islamul — sunt inamice implacabile? Și ce înseamnă această rivalitate pentru restul lumii?
Totul a început cu o moarte: sciziunea islamului din anul 632
După moartea Profetului Mohammed, urmașii săi s-au împărțit în privința cine era moștenitorul său de drept. Prin consultare, majoritatea însoțitorilor Profetului l-au acceptat pe Abu Bakr ca calif sau succesor al lui Mohammed. Cu toate acestea, exista o minoritate mică care i-a respins conducerea. Ei credeau că succesorul Profetului trebuia să fie Ali ibn Abi Talib, vărul profetului și soțul fiicei sale Fatima, în virtutea apartenenței sale la „ahl al bayt”, sau casa Profetului.
Această dispută inițială — cine trebuia să conducă comunitatea islamică după moartea fondatorului său — a plantat sămânța a ceea ce va deveni cea mai veche și mai mare schismă din istoria islamului.
Uciderea lui Hussein ibn Ali, nepotul Profetului, la mâinile forțelor loiale califului umayad Yazid în Bătălia de la Karbala din 680 d.Hr. este considerată ca având a solidificat sciziunea dintre șiiți și sunniți.
Prin această traumă fondatoare — moartea lui Hussein în deșertul irakian — s-au format două curente distincte ale islamului:
Sunniții — „oamenii tradiției” — acceptau legitimitatea primilor califi și a succesiunii prin consens. Sunniții reprezintă 85-90% din populația musulmană la 1,5 miliarde; cei mai mulți sunt în Arabia Saudită, Iordania și Egipt.
Șiiții — „partizanii lui Ali” — credeau că conducerea islamului aparținea de drept descendenților Profetului prin Ali și Hussein. Musulmanii șiiți reprezintă un procent semnificativ mai mic, de 10%, totalizând 154-200 de milioane. Cei mai mulți se află în Iran, Irak, Bahrain și Liban.
Timp de secole, sunniții și șiiții au coexistat — cu tensiuni, dar fără conflicte generalizate. Rivalitatea dintre Arabia Saudită și Iran, în forma sa modernă, nu este o consecință directă a schismei din 632. Este un fenomen modern, amplificat de politică, petrol și geopolitică.
Primul pilon al rivalității: teologie și identitate religioasă
Arabia Saudită este o monarhie cu majoritate sunniță care se poziționează ca o putere lider în lumea arabă și musulmană sunniță. Iranul este o republică cu majoritate șiită care se vede ca un lider al comunităților șiite și ca o forță revoluționară care contestă influența occidentală în regiune.
Arabia Saudită nu este un stat obișnuit — este custodele celor mai sfinte locuri ale islamului. Mecca și Medina se află pe teritoriul saudit. Regele Arabiei Saudite poartă titlul de „Custode al celor Două Sfinte Moschei”. Această funcție conferă Riadului o autoritate religioasă simbolică enormă în lumea sunniților.
În secolul al XVIII-lea, Casa Saud a îmbrățișat doctrina Wahabiyya sunniță ultraconservatoare. Wahhabismul — o interpretare extrem de strictă a islamului sunnit — a devenit doctrina de stat a Arabiei Saudite și a fost exportat prin miliarde de petrodolari în toată lumea musulmană: moschei, școli, universități construite cu bani saudiți în Africa, Asia și Europa promovând o versiune conservatoare a islamului sunnit.
De cealaltă parte, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, dinastia Safavidă a transformat treptat Iranul sunnit într-un bastion al islamului șiit. Iranul de azi este 90-95% șiit — și, după 1979, o republică islamică șiită care pretinde că vorbește în numele tuturor comunităților șiite din lume.
Cele două state și-au asumat roluri de lider religios pentru cele două ramuri ale islamului — și, implicit, s-au transformat în rivali pentru autoritate morală și influență asupra lumii musulmane.
Al doilea pilon: Revoluția Islamică din 1979 — momentul care a schimbat totul
Revoluția Iraniană din 1979 și stabilirea Velayat al-Faqih, un guvern teocratic bazat pe șiism, a contestat hegemonia sunniților în Orientul Mijlociu, inaugurând o eră de rivalitate sunniță-șiită între Arabia Saudită și Iran.
Înainte de 1979, Iranul era o monarhie pro-occidentală condusă de Șahul Mohammad Reza Pahlavi — un aliat al SUA și, implicit, al Arabiei Saudite. Cele două state aveau relații normale, chiar colaborative.
Revoluția lui Khomeini a schimbat totul dintr-o dată. Recentul rift dintre Iran și Arabia Saudită poate fi urmărit până la revoluția iraniană din 1979, care a văzut un lider pro-occidental răsturnat și autoritățile religioase șiite preluând puterea. Teheranul a început să sprijine miliții și partide șiite în străinătate, iar Riadul — îngrijorat de influența crescândă a unui Iran nou-asertiv — și-a întărit legăturile cu guvernele sunniți.
Khomeini nu ascundea că voia să exporte revoluția islamică în întreaga lume musulmană — inclusiv în Arabia Saudită, unde o minoritate șiită semnificativă locuiește în estul bogat în petrol al țării. Regii saudiți au văzut în mesajul revoluționar iranian o amenințare directă la adresa legitimității lor.
Un incident a cristalizat această teamă: în noiembrie 1979 — același an cu Revoluția Iraniană — un grup de extremiști saudiți a ocupat Marea Moschee din Mecca, declarând că sfârșitul lumii era iminent. Deși atacatorii nu erau șiiți (ci wahhabiți dezamăgiți), Iranul a acuzat public SUA și Israelul că stau în spatele atacului. Lumea islamică a dat foc ambasadelor americane. Arabia Saudită a perceput Iranul ca sursă de destabilizare regională.
Al treilea pilon: Irakul — câmpul de luptă pentru inimile și minților musulmanilor
Dacă revoluția iraniană a creat rivalitatea, Irakul a transformat-o în conflict permanent.
Irakul este un stat cu majoritate șiită (60-65%) condus timp de decenii de sunniți sub Saddam Hussein. Când Saddam a atacat Iranul în 1980 — parțial la instigarea statelor arabe sunniți îngrijorate de contagiunea revoluționară — Arabia Saudită a finanțat masiv efortul de război irakian. Războiul Iran-Irak (1980-1988) a costat un milion de vieți și a cimentat antagonismul regional.
Invazia Irakului condusă de SUA în 2003 a alterat fundamental echilibrul regional. Eliminarea lui Saddam Hussein — un sunnit care ținuse în frâu majoritarea șiită — a deschis calea unei guvernări șiite democratice în Irak. Iranul și-a extins rapid influența în noul Irak, susținând partide politice, miliții și rețele economice.
Arabia Saudită a perceput transformarea Irakului ca pe o pierdere strategică colosală: o țară cu resurse imense devenea satelit iranian. Miliția Forțelor de Mobilizare Populară — de facto armata privată a Iranului în Irak — s-a instalat în structurile de stat irakiene.
Irakul a devenit câmpul de luptă emblematic al rivalității: în 2026, SUA și Arabia Saudită lovesc acolo miliții pro-iraniene, în timp ce premierul irakian încearcă imposibila sarcină de a mulțumi ambele tabere.
Al patrulea pilon: proxy wars — războaie purtate prin alții
Niciodată în cei 40 de ani de rivalitate modernă Arabia Saudită și Iranul nu s-au atacat direct. În schimb, se bat prin intermediari — un model de conflict care implică susținerea unor actori locali în diferite țări:
Yemen — Cel mai sângeros câmp de luptă proxy. Houthi, susținuți de Iran, controlează nordul Yemenului și capitala Sanaa din 2014. O coaliție condusă de Arabia Saudită a intervenit în 2015 pentru a restaura guvernul recunoscut internațional. Rezultatul: unul dintre cele mai grave dezastre umanitare din lume, cu sute de mii de morți și milioane la marginea foametei. În 2026, Houthi lovesc tancheri saudiți — o escaladare directă a frontului yemenit.
Liban — Hezbollah, „Partidul lui Dumnezeu”, este creat de Iran în 1982 și rămâne cel mai puternic instrument al influenței iraniene în lumea arabă. Hezbollah controlează sudul Libanului, are reprezentanți în Parlamentul libanez și dispune de un arsenal de 150.000 de rachete. Politica libaneză a devenit un câmp de luptă mandatar pentru Iran, care sprijină Hezbollah, și Arabia Saudită, care a susținut foști prim-miniștri și alți politicieni sunniți.
Siria — Când a izbucnit Războiul Civil Sirian în 2011, Arabia Saudită și Turcia au susținut rebelii sunniți care luptau împotriva lui Assad. Iranul și Hezbollah au intervenit militar pentru a salva regimul Assad — un aliat șiit crucial în lanțul iranian de influență spre Mediterana. Rusia a intervenit în 2015, asigurând supraviețuirea lui Assad. Rezultat: sute de mii de morți și milioane de refugiați.
Gaza/Hamas — Relația Iranului cu Hamas este mai complexă, deoarece Hamas este o mișcare sunniță, nu șiită. Dar inamicul comun — Israelul — a creat o alianță pragmatică. Iranul furnizează Hamas cu rachete, fonduri și instruire militară.
Bahrain — O insulă mică cu o majoritate șiită de 70%, dar condusă de o familie regală sunniță aliată cu Arabia Saudită. Protestele din Primăvara Arabă din 2011 au fost reprimate cu ajutorul direct al trupelor saudite. Teheranul a acuzat Riadul de represiune sectară; Riadul a acuzat Teheranul că instigă la rebeliune.
Momentul care a întrerupt temporar rivalitatea: acordul din 2023
Un eveniment neașteptat a surprins întreaga lume diplomatică: în martie 2023, Arabia Saudită și Iranul au reluat relațiile diplomatice, după un acord mediat de China. Ambasadele s-au redeschis. Miniștrii de externe s-au întâlnit. Discuțiile despre retragerea Houthi din Yemen au avansat timid.
Restabilirea legăturilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită a marcat un punct de cotitură critic.
Acordul din 2023 a surprins prin faptul că a fost mediat de China — nu de SUA, tradiționalul broker al Orientului Mijlociu — și a ilustrat schimbarea de influență geopolitică regională. Dar el nu a eliminat rivalitatea fundamentală: cele două state continuau să susțină tabere opuse în Yemen, Liban și Irak.
2026: Rivalitatea explodează
Această rivalitate s-a jucat prin conflicte prin mandatari mai degrabă decât prin luptă directă. Ambele națiuni au sprijinit grupuri și guverne aliate în tot Orientul Mijlociu, transformând disputele locale în lupte pentru putere regionale.
Până în 2026. Atacarea de către SUA și Israel a Iranului pe 28 februarie 2026 a schimbat ecuația fundamental. Iranul — preocupat de supraviețuirea sa — a activat toate instrumentele Axei Rezistenței simultan: Houthi blochează Marea Roșie și atacă Arabia Saudită, miliții din Irak lovesc baze americane pe teritoriul arab, Hezbollah lansează rachete spre Israel.
Arabia Saudită s-a văzut brusc în poziția de a fi lovită direct de forțe pro-iraniene, nu de Iran însuși. În iulie 2026, Arabia Saudită a efectuat lovituri în parteneriat cu SUA împotriva milițiilor susținute de Iran din Irak, prima dată când Riadul a revendicat responsabilitatea pentru lansarea unor lovituri în interiorul Irakului de la izbucnirea războiului.
Rivalitatea de 40 de ani purtată prin intermediari tocmai a mai crescut un nivel de intensitate.
De ce nu este doar o chestiune religioasă
Un avertisment esențial pentru înțelegerea corectă a acestei rivalități: rivalitatea saudito-iraniană pentru hegemonie regională a fost interpretată greșit ca o rivalitate sunniță-șiită. Animozitatea dintre Iran și Arabia Saudită este mai bine înțeleasă în termeni de luptă pentru putere în Orientul Mijlociu și mai departe.
Cu alte cuvinte: religia este limbajul rivalității, nu cauza ei. Ambele state folosesc retorică religioasă pentru a mobiliza susținători și a delegitima adversarul — dar miza reală este dominanța geopolitică regională.
Dovada: Arabia Saudită a colaborat cu Israel — un stat evreiesc — în operațiunile împotriva Iranului, în pofida retoric islamice. Iranul a susținut Hamas — o mișcare sunniță — împotriva Israelului. Aceste alianțe „interzise” din punct de vedere teologic demonstrează că interesele de putere trec înaintea dogmei religioase.
Cât de adevărat este că sunniții și șiiții au trăit în armonie în cea mai mare parte a istoriei lor comune — animozitatea acută este un fenomen modern, amplificat de competiția pentru petrodolari, de Revoluția Iraniană și de prăbușirea statelor tampon ca Irak și Siria.
Ce înseamnă această rivalitate pentru România și pentru lume
România nu este un actor direct în rivalitatea saudito-iraniană. Dar consecințele acestei rivalități se resimt global — inclusiv în România — prin prețul petrolului.
Orientul Mijlociu produce aproximativ o treime din petrolul mondial. Când rivalitatea saudito-iraniană escaladează — cum se întâmplă în 2026 — petrolul devine o armă. Hormuz este blocat, Marea Roșie este atacată, exporturile saudite sunt în pericol. Rezultatul: prețul petrolului crește, inflația crește, costurile de transport cresc.
Fiecare român care plătește mai mult la pompă în vara lui 2026 resimte, indirect, consecințele unei rivalități care a început cu o dispută despre succesiunea la conducerea islamului în anul 632 după Hristos — și care nu arată semne că se va termina curând.
Surse: Al Jazeera, Foreign Affairs Review
