Pe 28 februarie 2026, avioane israeliene și americane au lansat lovituri coordonate asupra Iranului, ucigând liderul suprem Ali Khamenei și declanșând cel mai mare conflict militar din Orientul Mijlociu din ultimii patruzeci de ani. Omul din spatele deciziei israeliene — și, după toate aparențele, arhitectul principal al momentului ales — era un politician de 76 de ani care conducea Israelul pentru a treia oară și care credea de decenii că Iranul nuclear reprezintă o amenințare existențială pentru statul evreu.
Benjamin Netanyahu. „Bibi” pentru prieteni și adversari deopotrivă. Cel mai longeviv premier din istoria Israelului. Omul care a dominat politica israeliană mai mult de trei decenii, a supraviețuit patru dosare penale, un mandat de arest al Curții Penale Internaționale și nenumărate pronosticuri despre căderea sa implacabilă.
În 2026, Netanyahu este simultan cel mai puternic și cel mai controversat lider din istoria recentă a Israelului. Iată cine este cu adevărat.
Origini: Tel Aviv, Ierusalim și Statele Unite
Benjamin Netanyahu s-a născut pe 21 octombrie 1949 la Tel Aviv. Tatăl său, Benzion Netanyahu, era un renumit istoric specializat în istoria evreilor din Spania medievală și un sionist convins. Mama sa, Tzila Segal, era o activistă politică. Familia a emigrat în Statele Unite în 1963, când tatăl lui Netanyahu a primit o catedră universitară, iar tânărul Benjamin a crescut parțial în America — la Philadelphia și la Boston.
Această dublă identitate — israelian prin naștere și formare, american prin limbă și cultură — a marcat profund cariera lui Netanyahu. Vorbește engleza fără accent și cu o fluență pe care politicienii israelieni o resimt ca avantaj enorm la Washington și în media internațională.
S-a întors în Israel la 18 ani pentru serviciul militar și a servit în Sayeret Matkal — unitatea de elită a armatei israeliene, specializată în operațiuni speciale. A participat la misiuni secrete, inclusiv la eliberarea unui avion deturnat în 1972.
Fratele său mai mare, Yonatan Netanyahu, a murit în 1976 în operațiunea Entebbe — raidul spectaculos prin care comandourile israeliene au eliberat ostateci ai unui zbor deturnat în Uganda. Moartea lui Yonatan a marcat profund familia Netanyahu și i-a modelat lui Benjamin convingerea că Israelul trebuie să acționeze preventiv împotriva amenințărilor.
A studiat arhitectura și management la MIT și a obținut un master în management de la Sloan School of Management — formarea americană care l-a diferențiat de elita politică israeliană clasică.
Intrarea în politică: ambasador, orator și politician media
Netanyahu a intrat în politică prin diplomație. A fost ambasadorul Israelului la ONU între 1984 și 1988 — perioadă în care și-a construit reputația de debater formidabil și comunicator excepțional în engleză. Apărând Israelul la forumul multilateral cel mai expus criticilor internaționale, Netanyahu și-a dezvoltat stilul retoric care îl definește până astăzi: direct, combativ, cu un talent remarcabil pentru metafore vizuale simple și memorabile.
A revenit în Israel și a intrat în Parlamentul (Knesset) în 1988 ca deputat al Likudului — partidul de centru-dreapta fondat de Menachem Begin. A urcat rapid în ierarhia de partid.
Momentul lansării sale naționale a venit neașteptat: asasinarea premierului Yitzhak Rabin în noiembrie 1995 de către un extremist de dreapta israelian a polarizat profund societatea israeliană în privința Procesului de Pace de la Oslo. Netanyahu, ca lider al opoziției, a criticat dur acordurile de la Oslo — o poziție minoritară înainte de asasinat, care a câștigat rapid teren în clima politică post-Rabin.
Primul mandat (1996-1999): tânărul premier care a scârțâit Oslo
Netanyahu a servit ca prim-ministru de trei ori (1996-1999, 2009-2021 și 2022-prezent) și este cel mai longeviv premier din istoria Israelului de la independența sa.
La 46 de ani, Netanyahu a câștigat alegerile din 1996 și a devenit cel mai tânăr premier din istoria Israelului. A format un guvern de coaliție de dreapta și a încetinit semnificativ implementarea acordurilor de la Oslo — convins că Yasser Arafat nu era un partener real de pace.
Primul mandat s-a încheiat prematur în 1999, după alegeri anticipate pe care le-a pierdut în fața laburistului Ehud Barak. A urmat o perioadă în opoziție, în care Netanyahu s-a reinventat ca autor și conferențiar internațional.
Al doilea mandat (2009-2021): cel mai lung din istoria Israelului
Netanyahu a revenit la putere în 2009, după ce Likudul a câștigat alegerile consecutive. Ceea ce a urmat a depășit toate precedentele: a câștigat patru alegeri consecutive (2009, 2013, 2015, 2019) și a condus Israelul timp de doisprezece ani consecutivi — cel mai lung mandat din istoria țării.
Acești doisprezece ani au fost marcați de câteva teme recurente: rezistența la crearea unui stat palestinian independent, construcția accelerată de așezări evreiești în Cisiordania, deteriorarea relației cu administrația Obama (marcată de un discurs memorabil în Congresul american în 2015, împotriva acordului nuclear iranian, ținut fără invitarea Casei Albe) și înflorirea relațiilor cu India, China, țările din Golf și Europa de Est.
Acordul nuclear iranian din 2015 — Netanyahu a adus Israelul în conflict deschis cu administrația Obama pentru a se opune JCPOA — acordul nuclear prin care Iranul accepta limitarea programului nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor. Netanyahu a fost singurul lider mondial care a ținut un discurs în Congresul american împotriva politicii unui președinte american în exercițiu — o sfidare diplomatică fără precedent, acceptată de republicani și condamnată de democrați.
Acordurile Abraham (2020) — Netanyahu a orchestrat normalizarea relațiilor diplomatice ale Israelului cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Sudan și Maroc — cel mai mare avans diplomatic israelian din ultimele decenii, realizat fără nicio concesie față de palestinieni.
Dosarele penale: premier sub anchetă și inculpat
Cea mai dramatică particularitate a celei de-a doua perioade de guvernare a lui Netanyahu a fost conducerea Israelului în timp ce se afla el însuși sub anchetă penală.
Netanyahu a fost inculpat în 2019 pentru trei dosare: luare de mită, fraudă și abuz de încredere. Acuzațiile se refereau la primirea de cadouri în valoare de zeci de mii de dolari de la oameni de afaceri, tentative de a influența presa și negocieri cu editorul unui ziar pentru acoperire favorabilă. Netanyahu a negat toate acuzațiile, declarând că este victima unui „vânătoiaj politic” coordonat de media și sistemul juridic.
Procesul a continuat ani de zile — o anomalie fără precedent în democrațiile occidentale, unde un premier inculpat ar fi demisionat de obicei. Netanyahu a refuzat să demisioneze, susținând că inculparea nu îl obligă legal să facă asta. Procesul este încă în desfășurare în 2026.
Căderea și revenirea: 2021-2022
Mandatul s-a încheiat în 2021, când o coaliție eteroclită formată din opt partide — de la dreapta la stânga, inclusiv primul partid arab care intra vreodată într-un guvern israelian — s-a unit exclusiv pe platforma „nu Netanyahu”. Naftali Bennett a devenit premier, urmat de Yair Lapid.
Dar Netanyahu nu a plecat. Ca lider al opoziției, a continuat să domine agenda politică israeliană — atacând coalitia pentru fiecare decizie, organizând proteste și pregătind revenirea.
A revenit în ianuarie 2023, după alegerile din noiembrie 2022 — câștigând la limită și formând cel mai de dreapta guvern din istoria Israelului, cu miniștri de extremă dreaptă ca Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich în roluri-cheie.
Al treilea mandat: reforma judiciară, Gaza și războiul cu Iranul
Cel de-al treilea mandat a început cu o controversă majoră: reforma judiciară — un plan de a limita puterea Curții Supreme de a anula legi și decizii guvernamentale. Sute de mii de israelieni au ieșit săptămânal în stradă timp de luni de zile, cei mai mulți considerând că reforma subminează democrația israeliană. Protestele au fost cele mai mari din istoria Israelului.
Reforma judiciară a fost suspendată temporar când Hamas a atacat Israelul pe 7 octombrie 2023.
7 octombrie 2023 — atacul Hamas a ucis circa 1.200 de israelieni și a luat 251 de ostateci — cel mai grav atac asupra evreilor de la Holocaust. Netanyahu a declarat stare de război și a lansat o campanie militară masivă în Gaza care va dura doi ani, va ucide peste 60.000 de palestinieni (conform datelor din 2026) și va atrage Israelul în cel mai profund conflict diplomatico-legal din istoria sa.
Mandatul de arest al CPI (noiembrie 2024) — Camera Pre-Judiciară I a CPI a stabilit că există motive rezonabile că din „cel puțin 8 octombrie 2023 până cel puțin pe 20 mai 2024″ Netanyahu și Gallant poartă responsabilitate penală „ca co-autori pentru comiterea actelor împreună cu alții: crima de război a înfometării ca metodă de război; și crimele împotriva umanității de omor, persecuție și alte acte inumane”.
Mandatul înseamnă că Netanyahu este acum un suspect internațional urmărit și că cele 124 de state membre ale CPI — inclusiv Marea Britanie — ar fi obligate să îl aresteze sau pe Gallant dacă ar intra pe teritoriul lor.
Netanyahu a anulat vizita la inaugurarea Papei Leo XIV la Vatican în mai 2025, de teamă să nu fie arestat de autoritățile italiene. Netanyahu a sfruntat new York Mayor Zohran Mamdani și a anunțat că intenționează să vorbească la ONU, New York, sfidând mandatul de arest al CPI.
Războiul cu Iranul (februarie 2026) — Pe 28 februarie 2026, Israel și SUA au lansat atacuri coordonate asupra Iranului. Netanyahu vânase această oportunitate de decenii — convins că un Iran nuclear reprezenta o amenințare existențială pentru Israel și că singura soluție era acțiunea militară.
Filozofia politică: securitate mai presus de orice, Iran ca obsesie
Netanyahu este un politician definit de o singură convingere fundamentală: în lumea reală, supraviețuirea unui stat mic și înconjurat de dușmani depinde de forță, nu de concesii. Procesele de pace, în viziunea sa, nu funcționează atâta timp cât cealaltă parte nu acceptă existența Israelului ca stat evreiesc.
Această filozofie l-a adus în conflict sistematic cu administrațiile americane democrate (Clinton, Obama, Biden) și în relație mai caldă cu cele republicane (Bush, Trump). Cu Trump, relația a atins un nivel de cordialitate rar văzut în diplomație — o combinație de interese comune (Iran, palestinieni, politică internă americano-israeliană) și stiluri politice compatibile.
Obsesia centrală a carierei lui Netanyahu a fost Iranul nuclear. A vorbit despre amenințarea iraniană la ONU cu infografice memorabile — inclusiv diagrama cu bomba pe care a desenat-o cu marker în 2012. A boicotat acordul nuclear din 2015. A presat administrația Trump pentru retragerea din JCPOA în 2018. Și, în 2026, a realizat ceea ce urmărise de trei decenii.
Netanyahu în 2026: cel mai puternic și mai controversat premier din istoria Israelului
Netanyahu a făcut din reziliența politică și abilitatea sa de a forja coaliții un element central al statutului său ca una dintre cele mai importante figuri din istoria țării. A apărut la proeminență ca un hawk ferm pe securitate în umbra procesului de pace de la Oslo și a folosit oratoria sa puternică pentru a rezista presiunilor internaționale pentru o soluție cu două state cu palestinienii.
La 76 de ani, Netanyahu conduce Israelul prin cel mai periculos și mai complex moment din istoria sa postbelică: un război cu Iranul, un conflict activ în Gaza și Liban, un mandat de arest internațional și procese penale în desfășurare. Și totuși rămâne la putere — o dovadă a rezilienței sale politice extraordinare sau, după cum argumentează criticii săi, a faptului că a legat supraviețuirea sa politică de continuarea stării de război.
Susținătorii săi îl văd ca pe omul care a apărat Israelul în fața amenințărilor existențiale și care a luat decizia pe care nimeni altcineva nu a avut curajul să o ia față de Iran. Criticii săi — inclusiv mulți israelieni — îl văd ca pe un politician care pune supraviețuirea sa politică mai presus de interesele statului.
Ambele versiuni conțin câte ceva adevăr. Aceasta este, probabil, esența lui Benjamin Netanyahu.
