De aproape cinci luni, Strâmtoarea Hormuz — una dintre cele mai importante artere comerciale ale lumii — nu mai funcționează ca o rută internațională liberă. Iranul controlează de facto accesul, impune condiții de tranzit, atacă navele care nu respectă regulile sale și a transformat una dintre marile autostrăzi ale globalizării într-un punct de control al Gardei Revoluționare Islamice.
Acum, pe măsură ce conflictul SUA-Iran intră în a opta zi de atacuri consecutive și negocierile sunt suspendate, analiștii ridică o întrebare care depășește cu mult criza actuală: ce se întâmplă cu ordinea maritimă internațională dacă lumea acceptă, tacit sau formal, că o țară poate prelua controlul unei strâmtori internaționale?
Ce s-a întâmplat cu Hormuz în 5 luni
Înainte de izbucnirea conflictului pe 28 februarie 2026, prin Strâmtoarea Hormuz tranzitau zilnic aproximativ o cincime din cantitatea globală de petrol și gaze naturale — echivalentul a circa 21 de milioane de barili de petrol pe zi. Era una dintre cele mai aglomerate și mai strategice rute maritime din lume.
Din prima zi a războiului, Iranul a blocat efectiv strâmtoarea. La apogeul crizei, aproximativ 1.000 de nave comerciale cu până la 20.000 de marinari la bord se aflau captive — fie blocate în interiorul Golfului Persic, fie ancorate în largul coastelor Omanului, incapabile să tranziteze în condiții de siguranță. Traficul prin strâmtoare a scăzut cu peste 90% față de nivelul normal.
Situația umană a atins cote dramatice. Organizația Maritimă Internațională (IMO) a anunțat în luna iunie, imediat după semnarea armistițiului provizoriu, un plan de evacuare în faze pentru cei peste 11.000 de marinari blocați la bordul a aproximativ 600 de nave. Planul a evacuat circa 2.500 de oameni pe 115 nave în primele trei zile și jumătate — înainte de a fi suspendat după ce o navă cargo, Ever Lovely, a fost atacată în timp ce traversa strâmtoarea.
Secretarul general al IMO, Arsenio Dominguez, a declarat că îngrijorarea sa imediată nu era interpretarea acordului diplomatic, ci restaurarea garanțiilor că navele nu vor fi atacate, indiferent de ruta pe care o urmează.
Aceste garanții nu au fost niciodată restabilite. Bloomberg a raportat pe 15 iulie că IMO a declarat Strâmtoarea Hormuz prea periculoasă pentru tranzit și a suspendat definitiv operațiunile de evacuare.
Miza reală: cine decide cine poate trece prin Hormuz
Războiul de față nu este, în esență, despre Iran și SUA. Este despre o întrebare fundamentală a dreptului maritim internațional: cine are autoritatea de a reglementa tranzitul printr-o strâmtoare utilizată pentru navigația internațională?
Conform Convenției ONU asupra Dreptului Mării (UNCLOS) — tratatul internațional care guvernează navigația — navele comerciale au drept de „tranzit pasaj” prin strâmtorile internaționale, fără obligația de a cere permisiunea statului riveran și fără plata unor taxe de tranzit. Iranul nu a ratificat UNCLOS, dar aproape toți partenerii săi comerciali au făcut-o.
Teheranul a ignorat complet acest principiu. Garda Revoluționară a impus propriile rute autorizate, a avertizat că orice navă care nu se coordonează cu autoritățile iraniene este „interzisă” și a atacat nave care foloseau ruta alternativă organizată de IMO și Oman. La un moment dat, Iranul a perceput chiar taxe de tranzit pentru navele care foloseau ruta sa — o practică pe care SUA a calificat-o drept extorcare, iar Trump a negat inițial că ar fi reală.
Gregory Brew, analist senior la Eurasia Group, a explicat că Teheranul se consideră în poziție de forță și încearcă să impună un nou status quo în strâmtoare, în care orice navă care intră sau iese trebuie să se coordoneze cu autoritățile iraniene și să obțină acordul lor.
Precedentul care îngrijorează lumea: după Hormuz, urmează Gibraltar? Malacca?
Todd Huntley, directorul Programului de Drept al Securității Naționale de la Universitatea Georgetown și fost avocat al marinei militare americane, a avertizat că recunoașterea oficială a controlului iranian asupra Hormuz ar putea declanșa un efect de domino cu consecințe globale.
Huntley a subliniat că dacă lumea acceptă că Iranul poate revendica Strâmtoarea Hormuz, atunci Marea Britanie sau Maroc ar putea revendica controlul asupra Strâmtorii Gibraltar, iar Malaysia ar putea face același lucru cu Strâmtoarea Malacca — principalul canal de navigație dintre Oceanul Pacific și Oceanul Indian.
Strâmtoarea Malacca este, din punct de vedere al volumului de mărfuri tranzitate, și mai importantă decât Hormuz: prin ea trec aproximativ 40% din comerțul maritim global. O blocare a Malaccăi ar paraliza lanțurile de aprovizionare dintre Europa, Orientul Mijlociu și Asia de Est într-un mod fără precedent în era modernă.
Huntley a subliniat că aceasta nu este o speculație abstractă: există state care au interese în a controla strâmtori strategice și care urmăresc cu atenție modul în care comunitatea internațională reacționează la situația din Hormuz.
Omanul — ultimul garant al dreptului maritim
Într-un peisaj diplomatic fragmentat, Sultanatul Oman a jucat un rol surprinzător de important. Mascat a recunoscut public responsabilitățile sale față de libertatea de navigație prin Hormuz, a coordonat cu IMO și SUA ruta alternativă prin apele sale și a emis ghiduri detaliate pentru navele care doresc să tranziteze în condiții de siguranță.
Oman nu este membru al coaliției anti-iraniene și menține relații diplomatice cu Teheranul — ceea ce îi oferă o poziție unică de mediator. Sultanatul a participat activ la Task Force-ul ONU dedicat crizei din Hormuz și a fost unul dintre puținii actori regionali care au reușit să mențină canale de comunicare deschise cu toate părțile implicate.
Cu toate acestea, eforturile Omanului au fost sabotate în mod repetat de atacurile Gardei Revoluționare împotriva navelor care foloseau ruta coordonată de Mascat.
Unde este dreptul internațional
Consiliul de Securitate al ONU a dezbătut criza din Hormuz în mai multe rânduri, dar fără rezultate concrete. China și Rusia au blocat orice rezoluție care ar fi condamnat explicit comportamentul Iranului sau ar fi impus măsuri obligatorii.
Iranul a depus, la rândul său, plângeri formale la Consiliul de Securitate, acuzând SUA și Israelul de agresiune și crime de război. Organizațiile de drept maritim internațional sunt paralizate: nu există un mecanism de aplicare a UNCLOS care să poată fi activat împotriva unui stat care controlează fizic o strâmtoare cu forța militară.
Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a cerut în repetate rânduri o „revenire urgentă la dialogul diplomatic” — apeluri care nu au produs efecte concrete până în prezent.
